Final de Mărţişor…

… pe trecerea de pietoni. Adica la Crossroads. Aşa cum câţiva dintre noi s-au obişnuit, în fiecare zi de marţi, în Club 100 Crossroads se cântă folk. Pe 30 martie voi concerta acolo împreună cu Teddy (aka Tudor Olaru), începând cu ora 21:00. Intrarea 10 lei. Se promite o piesă în primă audiţie. Poate două, dacă Zâna Măseluţă mă va vizita până atunci…

S-auzim… de bine!

Ce bine e să râzi…

… cu poftă. Și ce bine e după ce râzi. Relax total. Nu contează de ce. Nu contează unde, cu cine, cât, cum… toate dimensiunile astea sunt inutile. Contează doar că râzi.
Aseară la Iron City am râs cu și despre Fără zahar. Tare de tot. De ce am râs? Nu mai știu… Poate pentru că băieții știu ce-i ăla umor. Poate pentru că eram în starea potrivită. Am râs atât de tare încât mi-au dat lacrimile la un momentdat. (da, eu eram ăla care se ținea de burtă și se stergea la ochi inainte de „înfundarea closetului”…)
Țineți-o tot așa că e nevoie de voi în lumea asta cu fețe posomorâte, cu priviri plecate mereu în pământ, cu mațe ghiorăind a foame, cu vise urâte despre ziua de mâine. Râsul împotriva glonțului! Ali Luia!
Urmează câteva zile pline…
Azi e concert în Big Mamou. Ovidiu Mihăilescu și prietenii. Detalii pe goagăl.
Mâine seară la Clubul Țăranului, Alina Manole ne invită la ziua ei… muzicală. Un an de la lansarea albumului Luna Pătrată. Din surse sigure am aflat că va fi un adevărat festin muzical (de parcă Alina ar ști să facă altceva decât frumuseți).
La mulți ani, Lună Pătrată și Alină Manole.
Să trăiască… și să lumineze.

Să ne amuzăm un pic…

Nu vreau să fiu înțeles greșit… nu am văzut Avatar, deci nu pot să emit opinii referitoare la cât de bun sau ne-bun e filmul… Nici măcar nu știu dacă a luat sau nu vreun premiu la proaspăt terminata (în sensul că s-a sfârșit, adică) festivitate. Însă nu am putut să nu râd în hohote văzând ce le trece unora prin căpșor…
Dacă sunteți la serviciu, accesați linkul de pe un computer cu boxe. Mari. Și chemați toți colegii să vadă minunea…

La multi ani!

… femeie de abur, femeie de ger,
femeie de piatră, femeie de cer,
femeie de floare, femeie de fier,
femeie de apă, femeie de dor,
femeie de lacrimi, femeie de nor,
femeie de carne, femeie fior…

femeie iubire, femeie blestem,
femeie uitată, femeie totem
femeie copila, femeie materna
femeie de-o clipa, femeie eterna…

A fost concert în Cetatea de fier…

… adică la Iron City, miercuri 24. ianuarie 2010. Alaltăieri. Ce s-a întamplat pe scenă s-a întamplat mulţumită câtorva omuleţi cu suflet mare, care au zis ca merit(ă) să facem un concert în Iron. Mulţumesc Teddy, mulţumesc Marius, mulţumesc Body, mulţumesc Mysha… şi Alţii! Mulţumesc Simona, mulţumesc Dan, mulţumesc Andrei, mulţumesc George. Tuturor va multumesc pentru mai multul sau mai puţinul pe care l-aţi făcut pentru ca miercuri să iasă ce a ieşit.
Îi voi lăsa să comenteze despre cântare pe cei care au fost prezenţi. Eu nu voi spune decât că m-am simţit foarte bine într-un Iron City arhiplin cu lume venită să mă asculte. Vă mulţumesc pentru prezenţă, ascultare şi aplauze tuturor. Asta înseamnă că merit(ă) să perseverez, nu-i aşa? Înseamnă că vă place ce fac şi că ar trebui să mai fac… Bine!
Am fugit foarte repede după concert. N-am apucat să salut pe foarte mulţi oameni dragi mie. Pentru asta vă rog pe toţi cei lăsaţi în urmă să mă iertaţi, dar a trebuit să fug, pentru că ieri a fost o altă zi foarte importantă pentru mine.
Nu, nu m-am însurat (încă) şi nici n-am murit (tot încă), deşi judecând dupa ţinuta pe care câţiva au şi avut plăcerea sa o vadă, se putea înţelege ori una ori alta. Cert este că după ce am făcut ce aveam de făcut, am ajuns iar in Iron City, la un concert de Heavy şi Death Metal. Eu, îmbrăcat la patru (spre cinci) ace, ei, îmbrăcaţi cu hainele de duminică, cântându-şi muzica. Frumos Chrom Dioxid, bine lustruit. Frumos şi Progeria, deşi death-ul nu e chiar pe gustul meu. Ei au venit de la Târgovişte pentru a susţine acest concert. Plăcut!
Revenind, găsiţi mai jos o cronică în imagini a concertului meu de miercuri seara de la Iron City.
Cu mulţumiri, mă înclin în faţa Dumneavoastră.

Gândacul şi ciocârlia…

A bătut cel dintâi gong al stagiunii. Cortinele au descoperit scenele ca pe nişte coapse nearse de soare în de abia terminata vară. Ne-am adunat care de pe unde am fost fugiţi. Urmează o toamnă, urmează o iarnă, urmează o primăvară de concerte, de teatre, de filme. Şi apoi, o altă vară. Poate mai plină şi mai frumoasă.

Dar să nu ne întristăm… In Bucureşti se cântă.
Pe 29 septembrie, o seară ce se anunţă de pe acum lungă… În Iron City, Emeric Imre şi Set-ul său de muzicieni performează începând cu ora 22:00. Crossroads (cal. Moşilor, 100) îi aşteaptă pe obişnuiţii, dar şi pe neobişnuiţii locului, în haine noi. De la ora 21:00 (cred) vor concerta Cătălina Beţa şi Dragoş Boeru.

Ce s-a întâmplat săptămâna asta… păi luni a(r fi) fost ziua lui Valeriu Sterian. Şi s-a adunat lume în Big Mamou. Şi s-a cântat, mai mult sau mai puţin frumos, mai mult sau mai puţin Sterian, mai mult sau mai puţin (in general)… Nu vreau să comentez, pentru că ar însemna să desfiinţez prea multă lume… Spun doar atât: păcat! Cred că scopul întâlnirii era altul… Marţi, concert Alina Manole la Crossroads. Ieri, cântare în Iron City. N-am reuşit să ajung, dar zice-se că a fost frumos.

Şi… cam atât. Ne-om vedea pe 29…

Florar, 13

… între căderea ultimelor petale de flori de măr şi coacerea primelor cireşe gustăm pe furiş din fructele dulci ale glasurilor de copii întârziaţi în maturitate. Ne-am aşezat cuminţi pe câte un colţ de băncuţă şi ne-am lăsat purtaţi pe aripi de cântec crud de chitară şi flaut.

Era seară în Cetatea de Fier, o seară caldă de mijloc de mai. Au urcat mai întâi pe scenă Mysha şi Johnnie, să ne aducă aminte unde şi de ce suntem… Şi ne-au adus. Cu „Cântec pentru tine” al lui Eugen Avram şi „Nu” al Măr Verde-lui. Aplauze. Apoi ’galabilul… inegalabilul… Eu (aşa mă introduce pe scenă Johnnie, de fiecare dată). „Poştalionul”, „1000 de drumuri”, „Cântec” şi „Gând”. Scurt. Cu Teddy. Alte aplauze. Şi apoi, tăcere…

A început concertul Cantos. Toată lumea ascultă. „Om bun deschide-ne poarta…” au cântat ei la început, iar noi le-am deschis larg porţile inimilor obosite de tutunuri, cafele şi modernism ucigător de suflet. M-am simţit vindecat încet-încet de toate relele. Ce minuni poate face muzica… Multe cântece de-ale lor. Câteva ale altora, în special ale lui Vali Sterian. O chitară şi un flaut. Mihai şi Codruţa. Amândoi Lojewski, amândoi Cantos. Voci frumoase, întrepătrunse, fiecare în continuarea celeilalte, ca un mănunchi de sunete împletite frumos de mâna Bătrânului cu barbă… Mulţumesc!

A urmat un moment de chitara clasică al „colegului Laurenţiu” (domnul este coleg de serviciu cu Mihai şi absolvent de Conservator). Am ascultat atent şi am rămas pe gânduri. Mai tarziu m-am autoconvins să nu mă las de chitară… Plăcut! Să mai vie! Şi au urcat iar pe scenă cei doi „Cantoşi”… Codruţa a sărutat din nou flautul, iar Mihai a mângîiat corzile chitării. Mi-a fost dor să îi aud.

A fost o altă seară de PMS FolkFrate! Cu oameni buni, care mai de care mai de demult nevăzuţi… Maria Magdalena Dănăilă, Iulia Guşatu (la capitolul „Demult nevăzuţi”). Printre „Omniprezenţi – şi bine fac!” Alina Manole, Ştefan Tivodar, Cristina Andrieş. Şi alţii. Şe ştiu dumnealor. Din surse sigure am aflat că Maria Dănăilă a cântat şi ea aseară. Zice-se prin târg că mult şi bine. Şi sunt sigur că aşa a fost, deşi eu n-am auzit-o. A cântat şi Tivodarul, şi Cristina (sau Alexandra?), şi Vlad… Dar asta o ştiu din auzite… eu nu mai eram în Iron City…

Am plecat devreme… mă aştepta Ea…

Mâine seară de la 18:00, Ovidiu Mihăilescu împarte „Cipilici” în Siver Church. Se anunţă o seară „beton” aşa că nu o rataţi. Veniţi cât mai mulţi. Veniţi toţi! „Biserica” e mare, e loc pentru toata lumea… Iar apoi, începând cu 21:30, în Crossroads vine Trupa de Acoperire. De ascultat!

Pe cai, că se filmează!

Joi şi duminică…

… 07 mai 2009, începând cu orele 20:30 şi ceva, voi cânta alături de câţiva buni prieteni, ale căror nume vor fi anunţate în zilele următoare. Aşadar, Calea Moşilor, nr. 100, ora care este, Dragoş Boeru&friends. Intrarea 5 lei.
… 10 mai 2009, de la ora 16:00 în Iron City voi avea plăcerea de a cânta câteva piese în cadrul manifestărilor din ciclul „Pariu pe prietenie” organizate de Bocancul Literar şi ai săi parteneri media. Intrarea este liberă.

Vă aştept cu drag!

PS: mâine seară la Crossroads veţi putea asculta Cantos. Ora 20:30.

De ce scriu rar pe blog…

… datorită:
1. Ei (no comment) – dar îmi rezerv dreptul de a-i mulţumi că în timpul liber îmi stric ochii foarte rar în faţa monitorului de calculator. Vorba cântecului: „Ea nu mă lasă singur, de capul meu”… şi bine(-mi) face.
2. primăverii care mă ţine, cu fiecare zi mai mult, pe afară.
3. ideii care îmi încolţeşte în căp’şor.

… din cauza:
1. sentimentului tot mai accentuat de lene cronică.
2. ciclului biro-pat.
3. lipsei de numerar sau echivalente de numerar (exprimare care trădează o prevalenţă a limbajului birotico-tâmp asupra celui lumesc)

În altă ordine de idei vine Unu’ Maiu’ peste noi. Am abandonat ideea de a merge la mare. Cred cu tărie că pot fi plouat mai ieftin, în altă parte. Aştept un uichend însorit de mijloc de mai, fără copii fugiţi cu Personalu’ de acasă, fără fiţele de pseudo-autostradă, fără buluceala Bizonului „răşinos” în spaţiul dintre Hotelul Yaky şi steagurile din Neptun. Poate o să aştept mult şi bine… dar cu asta am rămas. După ce Vama va fi fost salvată până la betonare, după ce Corbului îi vor fi fost smulse penele, punându-i-se în loc o perucă de papagal, poate o să mai rămână pe undeva un petic de plajă care să mă primească preţ de câteva zile, spre a-mi pune ordine în gânduri.

Şi se întâmplă în continuare lucruri… Mâine, FolkFratele din Cetatea de Fier împlineşte un an. La aceeaşi oră 21:13 începe nebunia. Vor fi prezenţi folkfraţii şi folksurorile care au urcat în acest an pe scena mică, dar atât de încăpătoare din Iron City. Voi fi şi eu printre ei. LMA şi PMS in IC!
A… să nu uit: pe 10 mai (îi spun de pe acum „La Mulţi Ani!” României care a murit demult…) cânt la „Pariu pe prietenie”, încălţat cu Bocancul Literar – ostilităţile încep la ora 16:00, mai nou în Iron City. Pe 16 mai, voi fi în Timişoara, împreună cu dragii clujeni de la Unde. Să fie folk!… Apropo… ce era sa fie Rock, frate!… (ia de-ascultă Let there be Rock!) Dar, ce să-i faci… Parcul Izvor nu seamănă cu Hyde Park, aşa cum nici Stadionul Cotroceni nu seamănă cu Wembley-ul. Din niciun punct de vedere.

„Mi-e lehamite de marşuri, de tromboane, de plocoane, de blazoane, de canoane şi fasoane”!!! Cât de puţin ştim să trăim frumos… Păcat.

PS: Apropos de Bizon: uite-l aici. Şi aici. Ia steroidu’, neamuleee!!! Cu mici şi multă bere rece, să nu cumva să ţi se-aplece. Na că făcui şi-o rimă. Ptiu, drace!

Se tot întâmplă lucruri…

Eheeeei… ce saptamână… În ultimele 7 zile s-au întâmplat multe. Voi vorbi de două dintre aceste întâmplări care demonstrează o dată în plus – nu că ar mai fi fost nevoie, că generaţia tânără a folkului de pe la noi face treabă. Bună, aş zice, foarte bună chiar, judecând după cronicile apărute pe tot felul de suporturi… Mai întâi lansarea albumului „Luna pătrată” semnat Alina Manole. N-am apucat, din păcate, să iau parte la acest adevărat spectacol media, aşa cum n-am apucat nici aseară să asist la relansarea de la MŢR… Probabil că Alina ştie că-mi pare rău… eu n-am putut/ştiut să i-o spun.
Aseară am asistat cu emoţie (şi nu sunt vorbe gratuite) la o altă lansare. Cristina si Alexandra Andrieş, reunite într-un singur trup mic, o singură minte sclipitoare, un singur suflet, mare cât eternitatea… O singură persoană care face atâtea… fotografie, poezie, muzică.

Frumos… şi atât. La Hanu cu Tei. Hrană culturală pentru suflete înecate în urbanul violent… ”Every joi, pentru voi!”

Îţi mulţumesc pentru autograf, Cristina. Pentru că m-ai făcut să mă simt mic în faţa ta, pentru că ai plâns de fericire pe scenă, pentru că am trăit preţ de câteva clipe liniştea pe care o emană ceea ce iese din mâinile tale mici. Ca să o citez pe Alina Zaharia… „ziua mea a trecut, dar imi place tare mult fotografia cu oalele de lut…”

Invitaţii de aseara, în ordinea urcării pe scenă: Alina Manole, Alina Zaharia, Subsemnatul, Folk-Fratele MSH şi Folk-Sora Nico, Ştefan Tivodar şi ultimul, dar de multe ori cel dintâi, Teddy. Şi alături de fiecare, mai puţin alături de mine, a cântat şi Cristina… sau o fi fost Alexandra? Cine ştie…
La cât mai multe astfel de seri, dragilor!

În altă ordine de idei, vine weekendul. Unii pleacă să vadă ce e cu marea, alţii pleacă la munte. Eu stau în Bucureşti. Mai jos veţi găsi motivul. Sunt primăvăratico-astenic. Trataţi-mă voi. „Aştept să vină vara să-mi răpună” starea asta de apatie cronică. Aştept să se întâmple ceva… ca un om ce sunt – ce-i drept fără şobolani…

PS: Mâine seară, ora 21:30, tot la Hanu cu Tei, concert Ză Duff şi Sonatic (Timişoara). Care mai staţi prin Bucureşti, să veniţi.
Vive la France!
Santé, Fraternité!
Allez les Bleus!
Hai Romania! Vă aşteaptă un meci greu cu Insulele Feroe…
Pam-Pam!

mai e puţin, mai e un pic…

… pana la „Ziua Z”. Ziua când vom fugi cu mic cu mare la mare. Ziua când vom lăsa în spate un apus poluat pentru a avea în faţă un răsărit mirosind a alge şi nesomn. 50 de zile. 1,200 de ore. 72,000 de minute. 4,320,000 de secunde. 37 de zile lucrătoare, adică 74 de drumuri cu metroul-tramvaiul-troleibuzul ticsit de lume spre şi dinspre birou (apropos, ce plăcere e să mergi seara cu tramvaiul 32… şi încă nu e cald!).
50 de zile. Vom mai fuma până atunci vreo mie de tigări, vom bea 2-3 lăzi de bere. De cel puţin 50 de ori vom încuia uşa de la intrare şi de tot atâtea ori ne vom întreba ţinându-ne de bara din metrou-tramvai-troleibuz dacă am încuiat-o. Ne vom mai cumpăra cel puţin un abonament lunar RATB. Ne vom păcăli de 1 aprilie. Foarte probabil să ne vedem duşi la munte cel puţin o dată. Norocul nostru că se mai întâmplă lucruri care să ne ţină vii…

Azi e cântare în Iron City. Începe la de acum celebra ora 21:13. Mâine seară la Crossroads, Eugen Avram „end frends”… pe la opt jumate’. Poimâine-i vineri, 13… und so weiter.

Până la mare mai sunt 50 de zile… şi o autostradă neterminată.
Viva la revoluţion!

Am plăcerea să vă invit…

… mâine seară la concertul lui Mircea Vintilă. Coordonate spaţio-temporalo-materialiste: Club 100 Crossroads, Cal. Mosilor nr. 100, începând cu orele 20:30, intrarea 15 lei. Din surse sigure am aflat că voi avea „onoarea şi privilegiul” de a cânta în deschiderea serii, împreună cu marele basist Tudor Olaru (adica Teddy). Aşa că… vă aşteptăm, cu drag!

În vizită la „Comandament”

Aseară am fost invitatul Ioanei la „Şcoala de Folk” din El Grande Comandante. Nu mai fusesem acolo, aşa ca întraga seară a fost presărată cu surprize. Nu voi vorbi în cele ce urmează despre ce am făcut pe scenă. Îi voi lăsa pe cei care au fost acolo să spună cât de bine sau rău a fost…

Va fi o cronică a celui de pe scenă despre cei din faţa lui…

Aşadar, orele 19:15, intrarea in El Grande Comandante. „Treaba” se intampla la „etajul -2” aşa ca mi-a luat ceva să găsesc drumul. Mă simţeam ca într-un joc pe care l-am jucat in weekend. Ei, dar intr-un final am reuşit. Subsolul 2 al „Comandamentului” este un fel de Expirat mai mic. Sunetul bunicel. Mesele aşezate cam stângaci, din păcate pentru circa 60% din cei care veniseră; pentru ei prezenţa mea pe scenă a fost doar o experienţă auditivă.
Publicul… asta a fost partea cea mai nouă pentru mine… publicul… Care în mod ciudat asculta… veniseră cu toţii acolo ştiind că o să se cânte. M-am simţit ca într-o sală de spectacole, nicidecum ca într-un club. Recunosc, la început sentimentul mi s-a părut ciudat, obişnuit fiind ca la o cântare să încerc să acopăr „publicul”… Nu vreau să supăr sau să jignesc pe nimeni, dar aşa ar trebui să fie peste tot. Ce vreau eu să spun este că omul de pe scenă ar trebui respectat şi tratat ca atare. Adică tocmai invers decât se întâmplă în majoritatea locurilor în care se cântă. Nu ca o bandă pusă pe shuffle ci ca un om care vrea să transmită ceva. Şi este atât de greu să transmiţi „ceva-ul” tău, atunci când abia îţi auzi gândurile. E atât de greu să cânţi pentru nişte oameni care îşi strigă în faţa ta prietenii aflaţi în cealaltă parte a barului. Nu mă înţelegeţi greşit. Se vorbea şi aici. Dar se vorbea parcă mai puţin şi mai în şoaptă. În rest, lumea venise să asculte şi să simtă.

I-am auzit pe mulţi vorbind despre cum artistul trebuie să-şi câştige publicul. Sunt de acord. Dar şi reciproca este perfect valabilă. Publicul care nu a reuşit să câştige respectul celui de pe scenă a dat banii pe bilet de pomană. Din start. Ai venit la un concert. Ai dat un ban. Ascultă. Dacă îţi place, aplaudă. Dacă nu, nu. Dragă spectatorule, ai, din păcate sau din fericire o putere mult mai mare decât îţi dai seama. Puterea de a aprecia. Obiectiv. Tu eşti acolo şi primeşti ceea ce îti transmite cel de pe scenă. Dacă îţi place, stai şi îl asculţi. Dacă nu, te duci în altă parte. Nu deveni indiferent la ce se întâmplă în faţa ta. Nu te comporta ca şi cum e totuna să-ţi cânte un player sau un om cu o chitara, live.

Aseara am simţit pe pielea mea cum e să fii ascultat. Devii responsabil. Te bucuri când îţi iese un cântec. Îţi vine să te dai cu capul de pereţi la cea mai mică greşeală. Pentru asta, îi mulţumesc publicului din El Grande Comandante.
Pentru că m-a făcut să mă bucur şi să mă întristez în faţa lui.
Pentru că m-a ascultat.

Invitaţie la simţire…

Fără alte comentarii… click aici!

… ce frumos ar fi!…

„Ninge cu patima iernilor de demult. Ca o poruncă de-a ne simţi fericiţi. Pe drumuri şi mai ales în hanuri.
Ninge cum nu mai credeam că cerul ştie să ningă şi-n suflet mi s-au deschis trei răsărituri de ianuarie în care caii nostri s-au bătut cu lupii pe Dunărea îngheţată.
Ninge dintr-o lume în alta, pământul năzuind spre stele, ninge într-o lumină violetă – ieşiţi în prag, spre seară, şi priviţi: ninge sau cad din cer pereţi de mânăstire? – ninge ca şi cum ai aduna fete-n braţe, ca şi cum ai fi munte şi te-ar mirosi căprioarele ca să te povestească dacă eşti bun de fân, bun de izvoare şi de adăpostit pui sub brazi.
Când ninge, clipa e atât de măreaţă, rotundă şi fermecatoare, încât o văd plângând că trebuie să piară. Iar în sângele meu dă bob albastru setea de-a schimba totul pe o dragoste amară.
Ştiind că pierd! Blestemat să nu uit!”

Fănuş Neagu – „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”

…mi-e dor de o astfel de ninsoare. Mi-e dor să mă simt un punct mic şi negru într-o mare de alb.
Ce frumos ar fi, nu-i aşa? Păcat că „civilizaţia” a făcut ca Iarna să-şi uite identitatea…

Mâine a fost vineri… sau boala numită „civilizaţie”

Mă simt ca şi cum ar fi sâmbătă. Te-ai simţit vreodată aşa joia? Ce întrebare, vei spune… normal că m-am simţit aşa. Cu chef de stat pe canapea descântând un ceai fierbinte, învelit cu o păturică, dar fără a fi bolnav (bine… asta în limitele oferite de condiţia de om trăitor în secolul dooşunu)… învelit cu o păturică, spuneam, stând rezemat, cu genunchii la gură şi ochii pe pereţi. Şi neaparat ascultând muzică… muzică de canapea, aşa cum am numit acum câteva zile folkul. De fapt nu e numai folkul. Jazz, blues… muzichii de stare. De făcut copii frumoşi. De mângâiat omul de lângă, care stă tolănit neapărat sub aceeaşi păturică, pe aceeaşi canapea, că doar de dimineaţă aţi sunat amândoi la birou şi i-aţi spus fiecare şefului lui, cu o voce răguşită „Ştii, azi nu mă simt foarte bine…”. Şi după ce v-aţi setat Autoreply-ul la mail („Sick at home, with limited access to email and telephone”), deh, sămânţa de corporatist a prins bine în pământul vostru de foşti şoimi ai patriei şi pionieri, abia după aceea v-aţi luat în braţe cu o patimă capitalist-balcanică şi aţi stat aşa minute în şir, zâmbindu-vă, fericiţi că aţi reuşit să furaţi o zi care să fie numai a voastră… voi doi, victorioşi împotriva sistemului. Şi lângă voi, muzica…

Şi aşa se va mai termina încă o săptămână… şi va veni o alta, cea dintâi din cele zece rămase până la primul exod către mare pe anul ăsta. Vom merge iar să uităm metodic, noi, scăpaţii de „civilizaţie”. Vom merge să ne resetăm încet cu licori dulci sau amare, să alergăm pe plajă, să ne îmbrăţişăm în corturile gemânde, să sărutăm îngenunchiaţi şi mici nisipul ce se transformă iremediabil în beton sub picioarele noastre goale… Dar ce spun eu? Mai e până atunci…

Afară încă e frig, iarna îşi face de cap în continuare şi eu visez la o canapea, Jamie Cullum abia auzindu-se… „What a difference a day made”, la un ceai, la Ea… visez cu căştile pe urechi în faţa unui monitor de şap’şpe inch pe care se mişcă haotic tabele, mailuri şi pagini web. Sunt un peşte corporatist eşuat pe nisipul aspru de plajă corporatistă. Mă tratez cu indiferenţă. Dar mă tratez… ce boală!

Mâine a fost vineri… visare plăcută!

… ma (re)apuc de scris…

Intrarea asta a mea într-un con de umbră se datorează… cui altcuiva decât mie. Am tăcut mult, am gândit mult şi la multe… Şi mi-au trecut prin cap în timpul ăsta atâtea „orice-uri” încât mi-ar lua o veşnicie să le expun aici. Aşa că le voi lua sistematic, de la cap(ăt)…

Şi voi lăsa pentru lecturare următoarele rânduri, scrise odată, demult, nu foarte demult, care se leagă într-un fel subtil de „mine” cel de acum…

jucandu-mă „de-a nichita”

îmi va fi dor de pereţii tăi crăpaţi si de ferestrele tale supurând a vânt pe la tâmple…

de mult mic mă mult mărisem

de mult flaut… viorisem

de mult vin mă mult beţisem

dintre coapse mă ivisem…

o… mai stai, sau du-te… stai

într-un rai de scoici şi cai

călăriţi de uriaşi.

mai rămâi să mi te-ngâni

peste ciuturi de fântâni,

să m-adormi şi să mă laşi

până-n ziua cea de luni

şi-ntre buze să m-aduni

să mă fluieri peste pruni…

beat, din iarba moartă,

să-ţi cânt deocheat

să mă pui ca-n pat

pe-o scândură spartă…

Invitaţie

În deschidere : DRAGOŞ BOERU ( ora 20.00)

Invitaţie

www.folkfrate.blogspot.com