Aseară am fost invitatul Ioanei la „Şcoala de Folk” din El Grande Comandante. Nu mai fusesem acolo, aşa ca întraga seară a fost presărată cu surprize. Nu voi vorbi în cele ce urmează despre ce am făcut pe scenă. Îi voi lăsa pe cei care au fost acolo să spună cât de bine sau rău a fost…

Va fi o cronică a celui de pe scenă despre cei din faţa lui…

Aşadar, orele 19:15, intrarea in El Grande Comandante. „Treaba” se intampla la „etajul -2” aşa ca mi-a luat ceva să găsesc drumul. Mă simţeam ca într-un joc pe care l-am jucat in weekend. Ei, dar intr-un final am reuşit. Subsolul 2 al „Comandamentului” este un fel de Expirat mai mic. Sunetul bunicel. Mesele aşezate cam stângaci, din păcate pentru circa 60% din cei care veniseră; pentru ei prezenţa mea pe scenă a fost doar o experienţă auditivă.
Publicul… asta a fost partea cea mai nouă pentru mine… publicul… Care în mod ciudat asculta… veniseră cu toţii acolo ştiind că o să se cânte. M-am simţit ca într-o sală de spectacole, nicidecum ca într-un club. Recunosc, la început sentimentul mi s-a părut ciudat, obişnuit fiind ca la o cântare să încerc să acopăr „publicul”… Nu vreau să supăr sau să jignesc pe nimeni, dar aşa ar trebui să fie peste tot. Ce vreau eu să spun este că omul de pe scenă ar trebui respectat şi tratat ca atare. Adică tocmai invers decât se întâmplă în majoritatea locurilor în care se cântă. Nu ca o bandă pusă pe shuffle ci ca un om care vrea să transmită ceva. Şi este atât de greu să transmiţi „ceva-ul” tău, atunci când abia îţi auzi gândurile. E atât de greu să cânţi pentru nişte oameni care îşi strigă în faţa ta prietenii aflaţi în cealaltă parte a barului. Nu mă înţelegeţi greşit. Se vorbea şi aici. Dar se vorbea parcă mai puţin şi mai în şoaptă. În rest, lumea venise să asculte şi să simtă.

I-am auzit pe mulţi vorbind despre cum artistul trebuie să-şi câştige publicul. Sunt de acord. Dar şi reciproca este perfect valabilă. Publicul care nu a reuşit să câştige respectul celui de pe scenă a dat banii pe bilet de pomană. Din start. Ai venit la un concert. Ai dat un ban. Ascultă. Dacă îţi place, aplaudă. Dacă nu, nu. Dragă spectatorule, ai, din păcate sau din fericire o putere mult mai mare decât îţi dai seama. Puterea de a aprecia. Obiectiv. Tu eşti acolo şi primeşti ceea ce îti transmite cel de pe scenă. Dacă îţi place, stai şi îl asculţi. Dacă nu, te duci în altă parte. Nu deveni indiferent la ce se întâmplă în faţa ta. Nu te comporta ca şi cum e totuna să-ţi cânte un player sau un om cu o chitara, live.

Aseara am simţit pe pielea mea cum e să fii ascultat. Devii responsabil. Te bucuri când îţi iese un cântec. Îţi vine să te dai cu capul de pereţi la cea mai mică greşeală. Pentru asta, îi mulţumesc publicului din El Grande Comandante.
Pentru că m-a făcut să mă bucur şi să mă întristez în faţa lui.
Pentru că m-a ascultat.

Invitaţie la simţire…

Februarie 20, 2009

Fără alte comentarii… click aici!

… ce frumos ar fi!…

Februarie 20, 2009

„Ninge cu patima iernilor de demult. Ca o poruncă de-a ne simţi fericiţi. Pe drumuri şi mai ales în hanuri.
Ninge cum nu mai credeam că cerul ştie să ningă şi-n suflet mi s-au deschis trei răsărituri de ianuarie în care caii nostri s-au bătut cu lupii pe Dunărea îngheţată.
Ninge dintr-o lume în alta, pământul năzuind spre stele, ninge într-o lumină violetă – ieşiţi în prag, spre seară, şi priviţi: ninge sau cad din cer pereţi de mânăstire? – ninge ca şi cum ai aduna fete-n braţe, ca şi cum ai fi munte şi te-ar mirosi căprioarele ca să te povestească dacă eşti bun de fân, bun de izvoare şi de adăpostit pui sub brazi.
Când ninge, clipa e atât de măreaţă, rotundă şi fermecatoare, încât o văd plângând că trebuie să piară. Iar în sângele meu dă bob albastru setea de-a schimba totul pe o dragoste amară.
Ştiind că pierd! Blestemat să nu uit!”

Fănuş Neagu – „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”

…mi-e dor de o astfel de ninsoare. Mi-e dor să mă simt un punct mic şi negru într-o mare de alb.
Ce frumos ar fi, nu-i aşa? Păcat că „civilizaţia” a făcut ca Iarna să-şi uite identitatea…

Mă simt ca şi cum ar fi sâmbătă. Te-ai simţit vreodată aşa joia? Ce întrebare, vei spune… normal că m-am simţit aşa. Cu chef de stat pe canapea descântând un ceai fierbinte, învelit cu o păturică, dar fără a fi bolnav (bine… asta în limitele oferite de condiţia de om trăitor în secolul dooşunu)… învelit cu o păturică, spuneam, stând rezemat, cu genunchii la gură şi ochii pe pereţi. Şi neaparat ascultând muzică… muzică de canapea, aşa cum am numit acum câteva zile folkul. De fapt nu e numai folkul. Jazz, blues… muzichii de stare. De făcut copii frumoşi. De mângâiat omul de lângă, care stă tolănit neapărat sub aceeaşi păturică, pe aceeaşi canapea, că doar de dimineaţă aţi sunat amândoi la birou şi i-aţi spus fiecare şefului lui, cu o voce răguşită „Ştii, azi nu mă simt foarte bine…”. Şi după ce v-aţi setat Autoreply-ul la mail („Sick at home, with limited access to email and telephone”), deh, sămânţa de corporatist a prins bine în pământul vostru de foşti şoimi ai patriei şi pionieri, abia după aceea v-aţi luat în braţe cu o patimă capitalist-balcanică şi aţi stat aşa minute în şir, zâmbindu-vă, fericiţi că aţi reuşit să furaţi o zi care să fie numai a voastră… voi doi, victorioşi împotriva sistemului. Şi lângă voi, muzica

Şi aşa se va mai termina încă o săptămână… şi va veni o alta, cea dintâi din cele zece rămase până la primul exod către mare pe anul ăsta. Vom merge iar să uităm metodic, noi, scăpaţii de „civilizaţie”. Vom merge să ne resetăm încet cu licori dulci sau amare, să alergăm pe plajă, să ne îmbrăţişăm în corturile gemânde, să sărutăm îngenunchiaţi şi mici nisipul ce se transformă iremediabil în beton sub picioarele noastre goale… Dar ce spun eu? Mai e până atunci…

Afară încă e frig, iarna îşi face de cap în continuare şi eu visez la o canapea, Jamie Cullum abia auzindu-se… „What a difference a day made”, la un ceai, la Ea… visez cu căştile pe urechi în faţa unui monitor de şap’şpe inch pe care se mişcă haotic tabele, mailuri şi pagini web. Sunt un peşte corporatist eşuat pe nisipul aspru de plajă corporatistă. Mă tratez cu indiferenţă. Dar mă tratez… ce boală!

Mâine a fost vineri… visare plăcută!

… ma (re)apuc de scris…

Februarie 17, 2009

Intrarea asta a mea într-un con de umbră se datorează… cui altcuiva decât mie. Am tăcut mult, am gândit mult şi la multe… Şi mi-au trecut prin cap în timpul ăsta atâtea „orice-uri” încât mi-ar lua o veşnicie să le expun aici. Aşa că le voi lua sistematic, de la cap(ăt)…

Şi voi lăsa pentru lecturare următoarele rânduri, scrise odată, demult, nu foarte demult, care se leagă într-un fel subtil de „mine” cel de acum…

jucandu-mă „de-a nichita”

îmi va fi dor de pereţii tăi crăpaţi si de ferestrele tale supurând a vânt pe la tâmple…

de mult mic mă mult mărisem

de mult flaut… viorisem

de mult vin mă mult beţisem

dintre coapse mă ivisem…

o… mai stai, sau du-te… stai

într-un rai de scoici şi cai

călăriţi de uriaşi.

mai rămâi să mi te-ngâni

peste ciuturi de fântâni,

să m-adormi şi să mă laşi

până-n ziua cea de luni

şi-ntre buze să m-aduni

să mă fluieri peste pruni…

beat, din iarba moartă,

să-ţi cânt deocheat

să mă pui ca-n pat

pe-o scândură spartă…