Joi şi duminică…

Mai 4, 2009

… 07 mai 2009, începând cu orele 20:30 şi ceva, voi cânta alături de câţiva buni prieteni, ale căror nume vor fi anunţate în zilele următoare. Aşadar, Calea Moşilor, nr. 100, ora care este, Dragoş Boeru&friends. Intrarea 5 lei.
… 10 mai 2009, de la ora 16:00 în Iron City voi avea plăcerea de a cânta câteva piese în cadrul manifestărilor din ciclul „Pariu pe prietenie” organizate de Bocancul Literar şi ai săi parteneri media. Intrarea este liberă.

Vă aştept cu drag!

PS: mâine seară la Crossroads veţi putea asculta Cantos. Ora 20:30.

Anunțuri

De ce scriu rar pe blog…

Aprilie 28, 2009

… datorită:
1. Ei (no comment) – dar îmi rezerv dreptul de a-i mulţumi că în timpul liber îmi stric ochii foarte rar în faţa monitorului de calculator. Vorba cântecului: „Ea nu mă lasă singur, de capul meu”… şi bine(-mi) face.
2. primăverii care mă ţine, cu fiecare zi mai mult, pe afară.
3. ideii care îmi încolţeşte în căp’şor.

… din cauza:
1. sentimentului tot mai accentuat de lene cronică.
2. ciclului biro-pat.
3. lipsei de numerar sau echivalente de numerar (exprimare care trădează o prevalenţă a limbajului birotico-tâmp asupra celui lumesc)

În altă ordine de idei vine Unu’ Maiu’ peste noi. Am abandonat ideea de a merge la mare. Cred cu tărie că pot fi plouat mai ieftin, în altă parte. Aştept un uichend însorit de mijloc de mai, fără copii fugiţi cu Personalu’ de acasă, fără fiţele de pseudo-autostradă, fără buluceala Bizonului „răşinos” în spaţiul dintre Hotelul Yaky şi steagurile din Neptun. Poate o să aştept mult şi bine… dar cu asta am rămas. După ce Vama va fi fost salvată până la betonare, după ce Corbului îi vor fi fost smulse penele, punându-i-se în loc o perucă de papagal, poate o să mai rămână pe undeva un petic de plajă care să mă primească preţ de câteva zile, spre a-mi pune ordine în gânduri.

Şi se întâmplă în continuare lucruri… Mâine, FolkFratele din Cetatea de Fier împlineşte un an. La aceeaşi oră 21:13 începe nebunia. Vor fi prezenţi folkfraţii şi folksurorile care au urcat în acest an pe scena mică, dar atât de încăpătoare din Iron City. Voi fi şi eu printre ei. LMA şi PMS in IC!
A… să nu uit: pe 10 mai (îi spun de pe acum „La Mulţi Ani!” României care a murit demult…) cânt la „Pariu pe prietenie”, încălţat cu Bocancul Literar – ostilităţile încep la ora 16:00, mai nou în Iron City. Pe 16 mai, voi fi în Timişoara, împreună cu dragii clujeni de la Unde. Să fie folk!… Apropo… ce era sa fie Rock, frate!… (ia de-ascultă Let there be Rock!) Dar, ce să-i faci… Parcul Izvor nu seamănă cu Hyde Park, aşa cum nici Stadionul Cotroceni nu seamănă cu Wembley-ul. Din niciun punct de vedere.

„Mi-e lehamite de marşuri, de tromboane, de plocoane, de blazoane, de canoane şi fasoane”!!! Cât de puţin ştim să trăim frumos… Păcat.

PS: Apropos de Bizon: uite-l aici. Şi aici. Ia steroidu’, neamuleee!!! Cu mici şi multă bere rece, să nu cumva să ţi se-aplece. Na că făcui şi-o rimă. Ptiu, drace!

Eheeeei… ce saptamână… În ultimele 7 zile s-au întâmplat multe. Voi vorbi de două dintre aceste întâmplări care demonstrează o dată în plus – nu că ar mai fi fost nevoie, că generaţia tânără a folkului de pe la noi face treabă. Bună, aş zice, foarte bună chiar, judecând după cronicile apărute pe tot felul de suporturi… Mai întâi lansarea albumului „Luna pătrată” semnat Alina Manole. N-am apucat, din păcate, să iau parte la acest adevărat spectacol media, aşa cum n-am apucat nici aseară să asist la relansarea de la MŢR… Probabil că Alina ştie că-mi pare rău… eu n-am putut/ştiut să i-o spun.
Aseară am asistat cu emoţie (şi nu sunt vorbe gratuite) la o altă lansare. Cristina si Alexandra Andrieş, reunite într-un singur trup mic, o singură minte sclipitoare, un singur suflet, mare cât eternitatea… O singură persoană care face atâtea… fotografie, poezie, muzică.

Frumos… şi atât. La Hanu cu Tei. Hrană culturală pentru suflete înecate în urbanul violent… ”Every joi, pentru voi!”

Îţi mulţumesc pentru autograf, Cristina. Pentru că m-ai făcut să mă simt mic în faţa ta, pentru că ai plâns de fericire pe scenă, pentru că am trăit preţ de câteva clipe liniştea pe care o emană ceea ce iese din mâinile tale mici. Ca să o citez pe Alina Zaharia… „ziua mea a trecut, dar imi place tare mult fotografia cu oalele de lut…”

Invitaţii de aseara, în ordinea urcării pe scenă: Alina Manole, Alina Zaharia, Subsemnatul, Folk-Fratele MSH şi Folk-Sora Nico, Ştefan Tivodar şi ultimul, dar de multe ori cel dintâi, Teddy. Şi alături de fiecare, mai puţin alături de mine, a cântat şi Cristina… sau o fi fost Alexandra? Cine ştie…
La cât mai multe astfel de seri, dragilor!

În altă ordine de idei, vine weekendul. Unii pleacă să vadă ce e cu marea, alţii pleacă la munte. Eu stau în Bucureşti. Mai jos veţi găsi motivul. Sunt primăvăratico-astenic. Trataţi-mă voi. „Aştept să vină vara să-mi răpună” starea asta de apatie cronică. Aştept să se întâmple ceva… ca un om ce sunt – ce-i drept fără şobolani…

PS: Mâine seară, ora 21:30, tot la Hanu cu Tei, concert Ză Duff şi Sonatic (Timişoara). Care mai staţi prin Bucureşti, să veniţi.
Vive la France!
Santé, Fraternité!
Allez les Bleus!
Hai Romania! Vă aşteaptă un meci greu cu Insulele Feroe…
Pam-Pam!

… pana la „Ziua Z”. Ziua când vom fugi cu mic cu mare la mare. Ziua când vom lăsa în spate un apus poluat pentru a avea în faţă un răsărit mirosind a alge şi nesomn. 50 de zile. 1,200 de ore. 72,000 de minute. 4,320,000 de secunde. 37 de zile lucrătoare, adică 74 de drumuri cu metroul-tramvaiul-troleibuzul ticsit de lume spre şi dinspre birou (apropos, ce plăcere e să mergi seara cu tramvaiul 32… şi încă nu e cald!).
50 de zile. Vom mai fuma până atunci vreo mie de tigări, vom bea 2-3 lăzi de bere. De cel puţin 50 de ori vom încuia uşa de la intrare şi de tot atâtea ori ne vom întreba ţinându-ne de bara din metrou-tramvai-troleibuz dacă am încuiat-o. Ne vom mai cumpăra cel puţin un abonament lunar RATB. Ne vom păcăli de 1 aprilie. Foarte probabil să ne vedem duşi la munte cel puţin o dată. Norocul nostru că se mai întâmplă lucruri care să ne ţină vii…

Azi e cântare în Iron City. Începe la de acum celebra ora 21:13. Mâine seară la Crossroads, Eugen Avram „end frends”… pe la opt jumate’. Poimâine-i vineri, 13… und so weiter.

Până la mare mai sunt 50 de zile… şi o autostradă neterminată.
Viva la revoluţion!

… mâine seară la concertul lui Mircea Vintilă. Coordonate spaţio-temporalo-materialiste: Club 100 Crossroads, Cal. Mosilor nr. 100, începând cu orele 20:30, intrarea 15 lei. Din surse sigure am aflat că voi avea „onoarea şi privilegiul” de a cânta în deschiderea serii, împreună cu marele basist Tudor Olaru (adica Teddy). Aşa că… vă aşteptăm, cu drag!

Aseară am fost invitatul Ioanei la „Şcoala de Folk” din El Grande Comandante. Nu mai fusesem acolo, aşa ca întraga seară a fost presărată cu surprize. Nu voi vorbi în cele ce urmează despre ce am făcut pe scenă. Îi voi lăsa pe cei care au fost acolo să spună cât de bine sau rău a fost…

Va fi o cronică a celui de pe scenă despre cei din faţa lui…

Aşadar, orele 19:15, intrarea in El Grande Comandante. „Treaba” se intampla la „etajul -2” aşa ca mi-a luat ceva să găsesc drumul. Mă simţeam ca într-un joc pe care l-am jucat in weekend. Ei, dar intr-un final am reuşit. Subsolul 2 al „Comandamentului” este un fel de Expirat mai mic. Sunetul bunicel. Mesele aşezate cam stângaci, din păcate pentru circa 60% din cei care veniseră; pentru ei prezenţa mea pe scenă a fost doar o experienţă auditivă.
Publicul… asta a fost partea cea mai nouă pentru mine… publicul… Care în mod ciudat asculta… veniseră cu toţii acolo ştiind că o să se cânte. M-am simţit ca într-o sală de spectacole, nicidecum ca într-un club. Recunosc, la început sentimentul mi s-a părut ciudat, obişnuit fiind ca la o cântare să încerc să acopăr „publicul”… Nu vreau să supăr sau să jignesc pe nimeni, dar aşa ar trebui să fie peste tot. Ce vreau eu să spun este că omul de pe scenă ar trebui respectat şi tratat ca atare. Adică tocmai invers decât se întâmplă în majoritatea locurilor în care se cântă. Nu ca o bandă pusă pe shuffle ci ca un om care vrea să transmită ceva. Şi este atât de greu să transmiţi „ceva-ul” tău, atunci când abia îţi auzi gândurile. E atât de greu să cânţi pentru nişte oameni care îşi strigă în faţa ta prietenii aflaţi în cealaltă parte a barului. Nu mă înţelegeţi greşit. Se vorbea şi aici. Dar se vorbea parcă mai puţin şi mai în şoaptă. În rest, lumea venise să asculte şi să simtă.

I-am auzit pe mulţi vorbind despre cum artistul trebuie să-şi câştige publicul. Sunt de acord. Dar şi reciproca este perfect valabilă. Publicul care nu a reuşit să câştige respectul celui de pe scenă a dat banii pe bilet de pomană. Din start. Ai venit la un concert. Ai dat un ban. Ascultă. Dacă îţi place, aplaudă. Dacă nu, nu. Dragă spectatorule, ai, din păcate sau din fericire o putere mult mai mare decât îţi dai seama. Puterea de a aprecia. Obiectiv. Tu eşti acolo şi primeşti ceea ce îti transmite cel de pe scenă. Dacă îţi place, stai şi îl asculţi. Dacă nu, te duci în altă parte. Nu deveni indiferent la ce se întâmplă în faţa ta. Nu te comporta ca şi cum e totuna să-ţi cânte un player sau un om cu o chitara, live.

Aseara am simţit pe pielea mea cum e să fii ascultat. Devii responsabil. Te bucuri când îţi iese un cântec. Îţi vine să te dai cu capul de pereţi la cea mai mică greşeală. Pentru asta, îi mulţumesc publicului din El Grande Comandante.
Pentru că m-a făcut să mă bucur şi să mă întristez în faţa lui.
Pentru că m-a ascultat.

Invitaţie la simţire…

Februarie 20, 2009

Fără alte comentarii… click aici!